Când ajungeam acasă de la muncă epuizată și încărcată, simțeam tot mai acut nevoia unui loc în care să mă pot aduna, un spațiu al meu în care să-mi refac energia, ca să pot fi cu adevărat prezentă pentru familia mea.
În căutarea acestui refugiu, am descoperit câmpul de lângă casă — un loc simplu, dar viu, unde puteam să mă opresc din goană. Acolo ieșeam și stăteam, fără niciun scop, doar ca să-mi trag sufletul. Respiram, contemplam și lăsam natura să-mi liniștească bătăile inimii și ritmul interior.
Acele momente în care nu mai trebuia să demonstrez nimic, să fac ceva sau să fiu cineva au fost, fără să știu atunci, începutul unui drum întreg.
Ajunsesem acolo după mai bine de douăzeci de ani de lucru în comunicare, vânzări și dezvoltare profesională. Făceam multe, eram implicată, ritmul era alert — și totuși simțeam că ceva esențial lipsește. Mintea mereu ocupată, spațiul pentru mine din ce în ce mai mic. Trăiam pe pilot automat, cu o senzație constantă de presiune, de „trebuie", de a face față. Și, dincolo de toate, o oboseală pe care nu o mai puteam ignora, nu doar fizică, ci mai ales interioară.
Alături de această oboseală, creștea tăcut și un alt conflict interior: sunt eu, cu adevărat, pe drumul meu? Era tensiunea dintre ceea ce făceam și ceea ce simțeam că mă cheamă, dintre performanță și sens.
Această stare m-a dus, firesc, spre interior. Nu căutam teorii, căutam lucruri care să funcționeze pentru mine. Meditația, descoperită în 2005, a fost primul pas: o practică de încetinire, ascultare și observare, o întoarcere la ritmul și autenticitatea mea. Ayurveda, yoga, arta au venit apoi, fiecare aducând câte un strat de înțelegere.
Dar cel mai simplu și mai profund mentor a fost natura. Pe câmpul de lângă casă am învățat răbdarea, în ritmul ei, nu în al meu. În liniștea ei am învățat să ascult. În simplitatea ei am redescoperit recunoștința pentru resursele deja prezente. Complexitatea ei m-a inspirat mereu să observ bogăția de resurse, iar perfecțiunea ei m-a învățat să am încredere că procesele se așază la timpul lor.
Din această practică de prezență s-a născut și expresia mea creativă: „poemeditațiile" — un mod de a împleti reflecția, poezia și meditația ca practică de zi cu zi. Cartea mea, Cufărul cu fluturi. Meditații de recunoștință pentru suflet, este o invitație la a trăi cu prezență, recunoștință și reconectare cu propriile daruri.
După cincisprezece ani de practică personală și învățare, a apărut firesc și Atelierul de meditație cu Adriana — un spațiu în care însoțesc oameni în drumul lor spre liniște interioară și echilibru. În paralel, am aprofundat această direcție prin formări în coaching, training, mindfulness, yoga, art-therapy, apropiindu-mă mereu de realitatea celor cu care lucrez: agitația, supraîncărcarea, lipsa de claritate, dorința de schimbare, de regăsire.
Cândva, m-am oprit pe un câmp să-mi trag sufletul și am început, fără să știu, cea mai importantă călătorie a mea.
Astăzi împletesc experiența profesională cu trăirea personală și dau mai departe ceea ce am învățat și integrat. Creez spații blânde și susținătoare în care oamenii încetinesc, se reconectează cu propria esență și își găsesc resursele pentru o viață mai conștientă, mai echilibrată și mai plină de sens.
Astăzi creez acel câmp pentru oamenii care au uitat cum se face asta — un spațiu în care sufletul se poate opri, respira și regăsi.